TIPURI DE TEXTE

Textul este o succesiune ordonată de cuvinte, propoziţii, fraze prin care ni se comunică idei. 

1.      Textul narativ (literar)– presupune o succesiune de evenimente desfăşurate în timp şi spaţiu.

-         Categoriile gramaticale care au un rol important sunt verbele pentru că indică o cronologie a evenimentelor;

-         Timpurile verbale folosite frecvent sunt: prezentul, perfectul simplu, perfectul compus;

2.      Textul descriptiv (literar şi nonliterar) – evocă scene, persoane, obiecte, emoţii şi se concentrează asupra detaliilor descriptive, prezentate obiectiv sau subiectiv de către autor.

-         Este un text în care sunt prezentate informaţii despre obiecte, personaje, locuri, fenomene ale naturii etc.

-         Descrierea poate apărea atât în texte literare (tabloul – descrierea unui peisaj, a unor scene din viaţa social, a unui interior sau a unui obiect etc.; portetul – descrierea fizică şi/ sau morală a unui personaj), cât şi în texte nonliterare (ghiduri turistice, texte ştiinţifice, prezentarea unor produse etc.);

-         Categoriile gramaticale relevante sunt: substantivele care desemnează obiectul descrierii şi părţile acestuia; adjectivele care au rolul de a indica felul în care sunt percepute proprietăţile obiectului descris; adverbele care precizează coordonatele spaţiale ale obiectului descries sau ale perspective din care acesta este descris;

-           Timpurile verbale folosite sunt: prezentul şi imperfectul.

-         Folosită în textele narative, descrierea are rolul unei pauze narrative – timpul naraţiunii avansează, în timp ce timpul acţiunii stă pe loc.

3.       Textul informativ (nonliterar) – transmite cititorilor idei, modelează înţelegerea, oferă explicaţii în legătură cu diverse obiecte, fenomene, situaţii, atitudini ale unor persoane, demonstrează cum se face un lucru, cum funcţionează un aparat, cum se fac obiectele etc.;

-         Are ca scop transmiterea unor informaţii ce privesc date, fapte, fenomene, din realitate;

-         Texte informative sunt considerate ştirile, articolele de ziare, textele ştiinţifice, textele de tip utilitar (modul de folosirea a unor aparate, reţete culinare, reclamele publicitare, anunţurile, buletinul meteo etc.);

-         Întrebările care ghidează lectura textului informativ sunt: Despre ce suntem informaţi?, Cum suntem informaţi?; De ce? (în ce scop este transmisă informaţia)?

-         În textele informative, emiţătorul este o prezenţă discretă, estompată.

     4.  Textul argumentativ (nonliterar) – are ca scop convingerea cititorilor în legătură cu un anumit punct de vedere, motiv pentru care scriitorul apelează la diverse strategii retorice (vezi separat argumentarea).

În concluzie, scopul şi elementul accentuat sunt în strânsă legătură cu modul de expunere selectat:

SCOP	ELEMENT ACCENTUAT	MOD DE EXPUNERE
Destindere	Public	Narativ
Autoexprimare	Autor	Descriptiv
Informare	Subiect	Expozitiv
Convingere	Autor – Subiect/ Public - Subiect	Argumentativ

 

REGISTRE LINGVISTICE

          REGISTRELE LINGVISTICE sunt varietăţi ale limbii, manifestate în procesul vorbirii, determinate social şi cultural; apar şi sub denumirea de limbaje, diferenţiate lexical şi sintactic, de la un vorbitor la altul sau pe grupe de interlocutori.

A. REGISTRUL COLOCVIAL (familiar, al conversaţiei uzuale) are o funcţie comunicativă, limitându-se la relaţii neoficiale, particulare, intime (cercul colegilor de serviciu, la spectacol, într-un compartiment de tren, într-un grup de prieteni sau în cercul familiei, al rudelor).

Se identifică prin următoarele caracteristici:

§         poliglosia  (adaptarea exprimării la mediul social şi cultural al interlocutorilor);

§         se dezvoltă spontan;

§         degajarea în exprimare (fără constrângeri lingvistice);

§         numarul mare de  cuvinte cumulative („Ce lucruri interesante ai mai făcut?”);

§         aproximări („S-a cam speriat.”)

§         ticuri verbale („Şi deci, cum am spus...”; „Mă rog, o să vină el.”);

§         forme neliterare ale cuvintelor;

§         repetiţii;

§         clişee lingvistice;

§         locuţiuni;

§         diminutive, augmentative;

§         superlative populare;

§         formule de adresare („băi”, „măi”, „bade”, „neică”, „domle”); vocative, imperative;

§         propoziţii exclamative şi interogative;

§         expresii peiorative;

§         supranume (poreclele);

§         elemente paraverbale  (debitul verbal,  pauza, prelungirea unor sunete, timbrul vocal etc.)

B. REGISTRUL POPULAR (LIMBAJUL POPULAR) particularizează mesajul
oral, remarcându-se prin:

§         folosirea termenilor concreţi;

§         registru funcţional redus: stilul colocvial, limbajul solemn (al creaţiilor folclorice), limbajul tehnic (al ocupaţiilor şi al meşteşugurilor tradiţionale);

§         redundanţă;

§         accidente fonetice;

§         locuţiuni şi expresii populare;

§         sintaxa afectivă (interjecţii, diminutive, augmentative, paralelismul sintactic, propoziţii exclamative, dativul etic, vocativul etc.);

§         polisemie bogată;

§         elemente peiorative (insulte, imprecaţii, termeni obsceni).

C. REGISTRUL ORAL diferenţiază, pe coordonata lexicală, limbajul popular originar (rural) de oralitatea citadină, dar se recunoaşte prin aceleaşi particularităţi ale vorbirii:

§         efecte sonore în realizarea enunţului;

§         diminutive sau augmentative;

§         derivare spontană („L-a citit şi răscitit.”);

§         forme pronominale sau verbale scurte („Casa-i pe deal.”, „Că-l foloseşte”);

§         vocativ diversificat (Ileano!. Ileană!);

§         folosirea articolului posesiv „a” invariabil („A găsit nişte cărţi a copiilor.”);

§         articolul hotărât proclitic pentru substantive de gen feminin (lui mama, lui Irina);

§         dativul etic („Mi ţi-1 ducea cu vorba.”);

§         formule de adresare;

§         superlativ perifrastic („Straşnic de bun!”);

§         verbe la prezent, trecut şi viitor nediferenţiate (nu acţionează concordanţa timpurilor gramaticale);

§         forme verbale echivalente modului imperativ („Să vii repede!”);

§         „şi” adverbial (cumulativ, iterativ);

§         interjecţii;

§         locuţiuni;

§         expresii echivalente negaţiei („mare lucrul”, „ba bine că nu!”, „pe naiba!”);

§         acorduri forţate (haină kakie);

§         coordonarea sintactică;

§         propoziţii incidente;

§         propoziţii eliptice de predicat;

§         tautologia;

§         repetiţia;          

§         anacolutul;

§         dezacorduri (subiect - predicat);

§         paralelism sintactic;

§         propoziţii exclamative şi interogative;

§         elemente paraverbale;

§         oralitatea cultă se remarcă prin frecvenţa formulelor de adresare, exclamaţii, interogaţii, repetiţii emfatice, enumeraţii retorice, elipse, suspensii (în discursul oratoric).

  D. REGISTRUL CULT (SCRIS) implică:

§         respectarea normelor limbii literare (fonetic, morfologic, sintactic);

§         păstrarea integrităţii fonetice a cuvintelor;

§         vocabular bogat, nuanţat;

§         prezenţa termenilor abstracţi, specializaţi, neologici;

§         evitarea repetiţiilor;

§         elemente afective puţine şi controlate;

§         sintaxă complexă:

§         procedee retorice ale discursului etc.

E. REGISTRUL ARHAIC vizează opţiunea vorbitorului în a folosi particularităţi ale limbii române vechi:

§         cuvinte de origine slavă;

§         arhaisme fonetice („pre”) şi lexicale („logofăt”);

§         folosirea vocalei „u” („serviciu”, „Mateiu”) în poziţie finală (sub influenţa transcrierii kirilice a unor cuvinte);

§         formele verbale de perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect, plural, fără sufixul „ră” („Noi luptasem...”);

§         sintaxă greoaie (latină);

§         pluralul majestăţii;

§         forme de plural pentru pronume invariabile/ articularea acestora („carii”, „carele” pentru pronumele relativ 'care') etc.

F. REGISTRUL REGIONAL apare în vorbirea dintr-o anumită zonă a ţării, caracterizat fiind,  printre altele, de:

§         forme fonetice neliterare („iştia” - 'aceştia'; „deşte” - 'degete');

§         lexic („curechi” - 'varză'; „lubeniţă” - 'pepene verde');

§         forme ale verbelor auxiliare („o venit”, „oi vedea”);

§         perfectul simplu (predilect în Oltenia);

§         forma pronominală „dânsul”„dânsa”, cu valoare afectivă în Moldova.

G. ARGOUL este un limbaj codificat, înţeles numai de cei care  îl folosesc (grupuri sociale: elevi, studenţi, delincvenţi etc.). Se remarcă prin:

§         permanenta schimbare a fondului lexical;

§         fonetica şi morfosintaxa repetă caracteristicile limbajului popular;

§         folosirea cu sensuri schimbate a unor cuvinte din lexicul comun („cobzar” - 'informator'; „mititica” - 'închisoare'; „curcan” - 'poliţist'; „mate” - 'matematică' ; „diriga” - 'diriginta' etc.).

H. JARGONUL se prezintă ca variantă a limbii naţionale, delimitat după criterii sociale şi culturale sau profesionale. Constă în folosirea folosirea excesivă a unor cuvinte străine (neogreceşti, franţuzeşti, englezeşti), cu intenţia emiţătorului de a epata, ceea ce implică preţiozitate lingvistică.

Vorbitorii tineri utilizează frecvent elemente de jargon („bye-bye”, ,,merci”, ,,full”, ,,cool”).

UTIL IN ARGUMENTARE (2)

Exprimarea legăturilor logice între idei

Tip de raţionament	Operator specific
Enumerare – tip de raţionament folosit în numirea argumentelor	În primul rând, în al doilea rând, în continuare, în sfârşit
Adunare – tip de raţionament folosit în numirea argumentelor cu dovezi şi exemplificarea dovezilor	În plus, încă, în afară de, pe lângă
Explicare – tip de raţionament folosit în susţinerea argumentelor cu dovezi şi exemplificarea dovezilor	Explicarea cauzelor: fiindcă, datorită, pentru că Explicarea consecinţelor: deoarece, din cauză că, în consecinţă, prin urmare
Alternativă – tip de raţionament folosit în producerea de contraargumente	Sau... sau..., fie...fie..., pe de o parte...pe de altă parte...
Comparaţie – tip de raţionament folosit în susţinerea dovezilor şi exemplificarea lor	Cum, ca şi cum, de parcă, la fel ca, diferit de
Opoziţie sau restricţie – tip de raţionament folosit în producerea contraragumentelor	Din contră, totuşi, deşi, este contrar cu ...
Sinteză şi final – tip de raţionament folosit în finalizarea discursului	În concluzie, rezumând, în final, pentru a concluziona, în consecinţă, rezultă că ...

UTIL IN ARGUMENTARE (1)

Mijloace lingvistice adecvate unei aprecieri:

·         verbe de opinie: a crede, a considera, a presupune etc.;

·         adverbe/ locuţiuni adverbiale de mod folosite ca indici ai subiectivităţii evaluative: probabil, posibil, desigur, fără îndoială, cu siguranţă etc.;

·         conectori exprimând cauzalitatea, consecuţia şi concluzia: pentru că, întrucât, încât, deci, prin urmare;

·         elemente corelative care indică un raţionament de tipul cauză-efect: dacă…atunci; cu cât…cu atât;

·         conectori de ierarhizare a argumentelor: în primul rând/ mai întâi, în al doilea rând etc., apoi, în concluzie/ aşadar, deoarece, de exemplu, precum se ştie (se cunoaşte);

·         conectori ce indică gruparea argumentelor în jurul unei teme: în ceea ce priveşte, din punctul de vedere al…;

·         conectori de introducere a exemplelor: de exemplu, precum, astfel;

·         conectori de introducere a unei comparaţii: la fel ca..., spre deosebire de ...;